pierdut pe drumul vieții

Mă roade de ceva vreme un subiect, de fapt îmi stăruie în minte periodic și e ca o fobie, mă tem să-mi ratez viața.  Cum se face că rebelul devine un bășinos ramolit și nici măcar n-are fir de păr sur în cap? Sunt încă tânăr. Dar, uneori, simt cum bătrânețea mă bate pe umăr și-mi dă povețe, cere comoditate și vrea familie.

Mă uit la colegii din generația mea, oameni care au vrut să facă revoluții în muzică azi stau închiși prin studiouri și scot agonii muzicale pe bandă rulantă. Cei care voiau să facă revoluții în teatru stau închiși prin teatre și joacă iepurașii din colțul drept cu două replici la activ, sau predau prin academie clișeele deprinse de ei. Cei care puteau face ceva în pictură nu fac decât peisaje rustice și arhitectură urbană cu acel iz sovietic și fără pic de noutate. Cei care au ajuns în politică nu fac decât să împingă sistemul, care-i o căruță fără cai, pe ghebul lor.  Cei care …

Mă uit cum ne transformăm în profesorii noștri, pe care i-am înjurat atâta.  Mă uit la colegii mei, un pic mai mari, și văd cum și-au tras familii, au făcut copii, au intrat în rutina obișnuințelor și i-a înghițit viața cu tot cu măruntaie, azi au câte un copil și multe facturi, s-au băgat la TV sau prin redacții politizate, au ajuns pe fotolii și îi văd relaxați prin bodegi lăudându-și munca și înjurând țara. Jalnic. E de groază să vezi cum soldații care puteau ridica în coarnele furcii sistemul, azi sunt fericiți să-i simtă pula în popou.

Mă uit la mine în oglindă și mă apucă groaza, n-o să vă vină să credeți, dar în ziua când am refuzat un proiect teatral și mi-am băgat mădularul în meserie pe o perioadă nedefinită, am plâns. Am plâns pentru că m-am dezamăgit. Eu care aveam idei de revoluție în teatru, care puteam aduce în țara asta un suflu de noutate, aveam atâta energie că dacă m-aș fi setat măcar la 70% aș fi ars scândura sub picioare. Aveam atâtea idei că-mi exploda capul. Aveam chiar spectacole întregi despărțite în mizanscene, descoperisem o tehnică de joc, bănuiesc că nu prea vă dați seama ce înseamnă să descoperi o tehnică de joc. Voiam să joc în film, mă antrenam zilnic, așteptam propuneri și eram gata să mănânc pământ, să mă bag sub apă, să joc așa cum nu visase țara asta și, cu siguranță, visam să aduc premii și să afle toată lumea de Moldova și de talentele care viețuiesc aici. Dar n-am făcut nimic din toate astea. De ce? N-am avut cu cine. Am pentru cine, nu vorbesc aici de public, spectatori se vor găsi întotdeauna, puțini dar vor fi. Eu n-am avut cu cine. Am încercat, dar nu poți vorbi de revoluții cu oameni care fac treaba pe jumătate, lenea e o boală molipsitoare și eu am prins acest virus, am bolit multă vreme și încă nu mi-am revenit definitiv. Banii și birocrația mi-au futut visul.

Acum ne adunăm de 2 ori pe lună cu băieții din trupă și mă rupe în bucăți când văd că am putea să devenim clasicii rock-ului aici dacă am putea să repetăm și să cântăm mai des, dar fiecare trebuie să muncească pentru a supraviețui și artei i se acordă prea puțin. Faza cu *artistul și burta goală*  au inventat-o neni care flămânzeau și trebuia cumva să-și scuze foamea.  Lovitura vine atunci când înțelegi că dacă vrei să faci bani trebuie să te vinzi politicienilor, sau să faci feat-uri cu interpreți ușori din pop-ul românesc. Iar eu am, încă, principii, fute-m-aș în ele de principii.

Vă dau exemplul meu ca să înțelegeți că alde mine sunt sute în lumea asta, poate chiar mii. Creștem și ne angajăm la serviciu, ne așteptăm salariul, tragem o beție bună în ziua aia și în fiecare vineri, cunoaștem un om care ne fute direct și indirect și apoi adunăm bani de apartament și mașină, facem un copil și gata, artistul a murit între două job-uri și o benzinărie. Te uiți la TV cum au reușit vedetele mai proaste și fără pic de sclipire, apoi te uiți la ceea ce ai în frigider, îți iei o bere, sau învârți un joint, te pui la balcon sau în prag, scoți o înjurătură și vine noaptea, noapte bună.

Mă uit la colegii mei până-n 35, încă îi țin minte din tinerețile lor zbuciumate, când urlau că vor schimba lumea, dar lumea i-a schimbat pe ei. Revoluțiile lor, ca și ale mele, s-au limitat la bârfe în baruri și priviri cochete pe la festivalurile gratis.  Răzbat puțini, selecție naturală, muncește mai mult, fă ceva. Am auzit toate astea. Mă uit la tinerii care vin după mine și ei vor păți la fel, într-o zi vor obosi să facă de dragul artei și vor începe s-o facă de dragul banilor.

Salvarea ar fi dacă ne-am uni, dacă ar fi cercuri și cenacluri, grupuri și colective, dacă lumea ar munci în echipe, dar nu se poate. Artiștii din țara asta nu pot accepta un lider și de aia nu vor face nimic, ne vom mânca între noi până vom ceda. Dacă vă zic că cu 7-10 oameni pot prezenta spectacole care vă vor schimba percepția și atitudinea față de teatru, ce veți spune? Fut capul. Da. Pentru că n-am 10 oameni gata să-și rupă oasele pentru asta. Nouă ne place cald și comod să fie. Așa suntem noi, artiștii. 10 oameni dintre zecile de actori care termină anual, nu vi se pare trist? Mie da.

Mă uit la generația de poeți care, acum câțiva ani, vorbeau de revoluții și-i văd blocați în Pizdețul lui Vakulovski. Oamenii ăștia încă n-au trecut de 2000.

Nu pentru ci cu, aici am greșit eu. Ai pentru cine, nu ai cu cine. Oamenii au fost și sunt prostiți, iar munca artistului e să le deschidă ochii, să-i educe, să-i schimbe, să-i ducă spre lumină, spre catarsis. Sufletul omului va cere artă veritabilă, chiar dacă omul e un căcat și-și pătează sufletul, oricum prin sunet, imagine, voință, energie, se poate săpa și atinge acele strune, dar pentru asta ai nevoie de putere, răbdare și înțelegere. Dar, dincolo de asta, trebuie să și trăiești. De aia căcatul se ține la suprafață, iar marii creatori devin populari după moartea lor.

Bine, sunt exemple în film, dar vă imaginați cât de greu e să faci film aici? În Moldova sunt toate condițiile pentru a distruge un creator, Dumnezeu a avut grijă să-i dea moldovanului vise materialiste, pizde de calitate, politicieni corupți și sudalme.

Am ascultat poeți basarabeni cu 300 de vizualizări pe youtube aseară și mi-au dat lacrimi, pizda mamei ei de condiție umană.

Aș zice: hai să facem ceva cu asta! hai să ne adunăm și să ne distribuim, hai să ne facem un sindicat singuri, hai să găsim săli și să jucăm, hai să alegem lideri și să ne încredem, hai să mutăm munții, hai să ne facem auziți și văzuți, hai să mergem la concertele noastre și să ne susținem, hai să revoluționăm arta, hai să facem ceva!

Dar am fost la concerte, am mers la cenaclu, am fost la adunări, am văzut. Dacă erau 50 de oameni era euforie, de regulă nu depășeau 30. Pentru că toți au facturi și familii și n-au timp de asta, în schimb au timp de baruri și discoteci.

Cel mai dramatic e că așa a fost și așa va fi. Dar eu încă am pretenția să rămân în istorie și voi face orice-mi stă-n puteri pentru asta. Sigur că nu voi putea niciodată concura cu Vlad, care a făcut istorie în țara asta, dar măcar încerc.

Pace.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s