despre copilărie, probabil.

Dacă n-ar fi dintele aș fi fericit. Dacă n-ar fi dintele și dorul de ea. Mai sunt și prietenii și albumul. E câte ceva.

Țin minte când eram mic alergam pe dealuri, pierdeam capra sau vaca și le căutam până târziu, apoi mă întorceam acasă în lacrimi și le descopeream deja în culcuș, animalele își cunosc locul mai bine decât oamenii. Pășteam bobocii și număram petalele romanițelor, mă ardeam la soare și apoi mă ustura pielea de nu puteam purta haine câteva zile, transpiram la prășit și cădeam sleit pe la amiază, îmi ascundeam hainele în serai și noaptea, fără să știe ai mei, fugeam cu vecinul la discotecă, acolo îmi plăcea o tipă, dar eram prea timid să o invit la dans, de aia mergeam și mă uitam cum dansează cu altul și cum își sparg fețele flăcăii lângă wc.

Luam bătaie pentru fiecare chițibuș și aveam doar câțiva lei de buzunar pe săptămână. Uneori zile întregi hoinăream pe dealuri și reveneam acasă ud și murdar și vânăt pe la genunchi, dar fericit așa cum numai copii pot fi. Iarna mă întorceam de la săniuș bocnă, aveam o sanie confecționată de tata și o căram, chiar dacă era numai rugină, după mine peste tot. Apoi îmi căram frații la vale și-i obligam să mă care la deal, eram șmecher.

Mă ascundeam de tata care nu mă lăsa să mă uit ziua la tv pentru că era prea multă treabă în gospodărie. Citeam în pod și la școală, tata nu prea pricepea rostul cititului dacă nu te pricepi la lucruri practice, la gospodărit, la pescuit, la prășit și la zidit. Voiam să învăț pianul și chitara, voiam să fac pictură, dar nimeni nu mă asculta. Am făcut dansuri într-un final, dar n-am fost niciodată un dansator bun, deși profesorii spuneau că am corp bun pentru mișcare.

Vin dintr-o familie relativ săracă și am trăit toate bucuriile pe care așa familii le au.

Acum am crescut și am avut ocazia să mă intersectez cu diferiți oameni, chiar și cu unii extrem de bănoși. Bănoși la modul avion personal. Acum lucrez cu plozii unui oligarh. Au casă între munți și mare într-un sătuc de o frumusețe izbitoare, au piscină și amfiteatru, câteva etaje și slugi, au tot ce-și poate imagina mintea ta și pot merge oriunde-și imaginează mintea ta.

Copii lor studiază în cele mai prestigioase și scumpe școli din lume, sunt copii deștepți și cu frică de tata, copii atenți și care prind din mers orice le spui. Ascultă muzică clasică și studiază instrumente, fac cursuri de teatru, limbi, tenis, exerciții de tot soiul, practic în toată vacanța lor fac ceva, au grafic împărțit pe ore și totul merge conform graficului, dacă se schimbă ceva ești anunțat cu o oră înainte. Cam așa stă treaba. Au tot ce-și doresc, dar trebuie să muncească pentru asta. Sunt simpatici și palizi. Moi și incolori.

Așteptările care le are lumea de la plozii unor oameni vestiți sunt atât de multe, mari și importante, încât umerii fragili ar putea să nu suporte, iar consecințele pot fi catastrofale. Cunoaștem multe exemple când copii o dădeau pe droguri și alte vicii, sau, pur și simplu, se pierdeau în umbra enormă a părinților posesivi, se dizolvau în tiranicele vise ale tăticilor și mămicilor ocupate cu orice, numai nu cu educarea copilului. Suferă de neatenție cronică copii oamenilor bogați. Iar copilul vrea atenție, pentru el banii nu-s cei mai importanți. Într-un fel sau altul.

Mie îmi place viața boemă, recunosc. Mi-ar place să-mi pot permite anumite mofturi hedoniste. Aș vrea să am bani suficienți, nu ascund asta și nici nu mă rușinez. Știu că banii ar aduce cu ei și o doză de plictis, e straniu, dar plictiseala e în oasele oamenilor bogați, copil dintr-o familie nevoiașă ce sunt îmi e complicat să realizez asta, dar e un adevăr incontestabil. Am urmărit asta nu o dată. Îți poți permite orice și asta te plictisește. Orice, dar nu chiar tot. De exemplu să ții un blog cu înjurături și să creezi capodopere nu prea ai timp. Preferi să le cumperi. Sau îl rogi pe tata să-ți angajeze cel mai bun actor al anului 2013 din Basarabia să zburde în jurul tău ca la un dezmăț regal, să facă cu tine exerciții și să-ți dea sfaturi cum să citești corect un anume pasaj. Sau angajezi un pictor vestit să-ți picteze în antreu niște lebede, mai angajezi și cei mai buni interpreți din zonă să-ți cânte seara lângă piscină, totul e simplu când ai de unde. Dacă vrei poți angaja un geniu să-ți alerge în jurul casei câteva ore și să urle: Sunt un geniu împușcați-mă!, iar tu să-ți rogi copii să-l împuște dintr-un pistol cu vopsea. Amuzant și nu prea scump. Să deții un avion e mult mai scump decât să cumperi un geniu.

Într-o zi aș vrea să devin vestit, dar ce fac cu coroana? Și copii mei cum își vor petrece copilăria? Vor alerga ei după vrăbii prin păpușoi? Se vor bate ei pentru niște bănuți? Va panica soția și va suna cel mai scump medic din oraș după miezul nopții, numai pentru că copilul s-a împiedicat lângă oală?

Acest text e despre copilărie, probabil. Și despre părinții care omoară copilul în ei, iar după asta, pentru a se răzbuna, îl omoară și-n copii lor.

Lăsați copilul să doarmă liniștit!

în Pace!

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s