Ghenadie Popescu-Omul Torba sau cel mai moldovean dintre moldoveni.

Acum cateva zile, la Apartamentul deschis,  langa elipili,  asociatia Oberliht, in frunte cu Vladimir Us, au proiectat niste filme de Ghenadie Popescu. 

L-am cunoscut pe Ghenadie Popescu prin 2008 (nici nu mai tin minte cand exact), cand m-a invitat sa-l ajut intr-un proiect. Trebuia sa ducem o mamaliga butaforica de vreo 150 kg din Chisinau pana la Iasi. Am fost cameramanul acestui eveniment si am avut parte de 6 zile de drum si de multe peripetii. Am dormit prin iarba si prin vecinatatea sobolanilor, dar am avut parte si de o noapte in care am fost tratati ca cei mai buni prieteni de cativa oameni buni. 

Dincolo de toate ce se pot spune despre noi, ca si natiune, oamenii nostri au ceva bun in ei. Au acea simplitate si naivitate de care pot da dovada doar oamenii de la tara. Pe noi ne-au aratat la 4 posturi de tv si oamenii ne asteptau, stiind deja pe unde vom trece, deaorece dezvaluisem traseul in interviul pe care l-am dat. Odata ajunsi in vreo localitate, iesea tot satul sa ne intampine cu mancare si bautura, si muzica. Aparitia noastra era un soi de sarbatoare pentru ei.

In acea vara si dupa tot acest drum, am facut cunostinta cu Ghena, pe care pana atunci doar il intilnisem de cateva ori prin oras si pe la KSAK (centru de arta contemporana). 

Ghenadie Popescu, acest amestec dintre un prenume comun rusesc si un nume atat de romanesc, reprezinta Moldova. Un om mic printre oameni mari. O tara mica intre doua forte mari. 

Acest *om-torba este, de fapt, adevaratul moldovean. Acel despre care citisem in carti – e sincer si simplu, inteligent si modest, un copil inchis intr-un om pe care toti il vor mare. Asta imi place la el, ca a pastrat acea mirare vizavi de orice, acea curiozitate pe care eu ma tem s-o pierd in fiecare zi. 

Filmele lui, daca le pot numi filme, pentru ca sunt mai mult niste documente, filmate brut si montate destul de crud, fara sunet adaugat si fara efecte, imi amintesc de poezia lui Vieru. E plina de metafore, unele destul de banale, altele prea subtile, ca sa fie intelese de toti, dar incontestabil e o adevarata poezie ceea ce face el. Ghenadie este un martir contemporan, care traieste in numele unei idei, pe care nici macar nu o impune cuiva. Are un fel de a se arde de dragul arsului si nu de dragul show-ului. Aceasta calitate respect in el, desi, de multe ori, cred ca ar fi meritat mai mult si ar avea tot dreptul sa aiba mai mult.

Acest *om-torba, care a strabatut raul Bic dintr-un capat in altul prin gunoi si tantari, si apa, si miros, sau a mers cu o roaba din Camenca pana la Chisinau singur, alergand sa-si puna camera apoi inapoi la roaba apoi inapoi la camera si tot asa, ca la montaj sa aiba unghiuri diferite. E o nebunie. 

Tipul asta e frumos de nebun. Atata rabdare si atata dadaism n-am vazut nici la toti drogatii, pusi cap in cap, cu toate povestile lor despre Castaneda si Buddha, si iluminati, si tot delirul lor tripat pe metafizica si veganism. Cred ca toti care vor sa faca ceva ar trebui sa invete de la acest tip. Ceea ce face Ghenadie Popescu nu trebuie sa placa tuturor si anumite lucruri nu-mi plac nici mie, unele idei mi se par prea banale si rasuflate, sau prea subtile si nefinisate, dar un exemplu de sacrificiu in numele unei idei sau al artei, daca vrei, n-am mai vazut la nimeni in Moldova. 

Ma mira rabdarea lui de fiecare data. In cele 6 zile am fost gata sa cedez de sute de ori, era  mai greu decat poate sa va para. Era obositor, eram murdari si arsi de soare la temperaturi de peste 40, de puteai sa aprinzi hartie de asfalt, uzi de ploile cu gheata din anul cela, cu masini si praf, si nevi, si dealuri, si vai.  Am intalnit oameni sinceri si simpli si modesti. Oameni care m-au facut sa ma simt mandru ca sunt moldovean, desi nu pe mult timp, dar inca mai e o speranta. Am vrut sa ma intorc acasa de cateva ori, erau oameni care ma luau gratis, si Ghena nu m-a oprit, mi-a spus ca daca vreau pot sa plec, nu sunt obligat sa fac asta, dar el va continua drumul, chiar si singur. Asta m-a dat gata. 

De atunci, de fiecare data cand sunt aproape de a intra in depresie de geniu neinteles si alte cacaturi, care dispar cu varsta, ma gandesc la Ghenadie Popescu, la cel mai moldovean dintre moldoveni si imi spun: rabdare Terente, rabdare, noi vom castiga acest razboi.

Stiu de ce mamaliga si de ce e imbracat in haine facute din torbe. Stiu, dar nu vreau sa dau un raspuns, sper sa va raspundeti singur. Cand am inteles de ce face asta, s-a schimbat ceva in mine. M-a facut altfel. Simt ca m-am maturizat mult pe plan artisitc in vara aia, daca veti intelege de ce o face va veti schimbs si voi, stiu asta sigur.

Un asemenea sacrificiu nu poate lasa indiferent nici pe cei mai sceptici dintre noi.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s